Little things about me

Desi nu am multi cititori, iata ca deja va intrebati cine se afla in spatele acestui blog. Sincer, nu-mi place sa scriu despre mine, uneori mi se pare ca nu ma cunosc nici eu… Am vrut sa fac din blogul asta un fel de confesiune, dar nu una 100% veridica; am mai revizuit pe ici- pe colo, prin „punctele esentiale”, anumite situatii, nume si coordonate spatio-temporale.

Nu sunt la primul blog, cochetez cu ele inca de prin 2009, cand am deschis doua. Unul trebuia sa fie un fel de blog personal-comercial, celalalt un blog al orasului in care locuiesc. Insa nu puteam scrie pe acel blog personal chestii intime. De fapt, pe atunci, nici nu aveam despre ce intimitati sa scriu, poate doar ganduri.

Ideea acestui nou blog mi-a venit prima data acum vreo sase luni, dupa ce am citit „Suge-o, Ramona”, dar am tot amanat-o pana cand am inceput sa citesc „Cincizeci de umbre ale lui Grey„.  Si m-a convins nu neaparat datorita descrierii scenelor de sex, ci mai ales pentru ca nici eu „nu servisem chestia cu prietenele”.

La fel ca Grey, iata-ma ajuns la 27 ani fara sa am nici macar o relatie adevarata. La inceput, fugeam eu de ele, ma temeam, le ocoleam, considerandu-le o pierdere de vreme, asta si datorita influentei parintilor. Cam pe la 23 de ani, viata m-a incercat, tata a plecat dintre noi, iar mama s-a imbolnavit, si am realizat ca nu pot rezista singur in lumea asta.  Dar am ales pentru alinare calea gresita a aventurilor…

De curand am decis sa ma opresc, sunt prea multe riscuri la care ma expun, dar si prea multi bani cheltuiti aiurea. Insa nu stiu ce voi face mai departe, habar n-am cum si cu cine sa initiez o relatie, nu stiu sa ma fac placut, nu am „vrajeala necesara sa sucesc minti”, dupa cum imi spunea un amic zilele trecute. Timiditatea si neincrederea in mine o simt si cei din jur. Cum sa ma placa altcineva, daca nici macar eu n-o fac? Inceputul e foarte greu, nu mi l-a predat nimeni. De fapt, am absentat eu…

40 de gânduri despre „Little things about me

  1. Pingback: Little things about me | Ken't love

  2. Imi place ca faci progrese si ca ai ales sa dezvaluiesti fie si o mica parte din tine. Multumesc! 🙂

    Acum, ca sa incepi sa ai incredere in tine, trebuie mai intai sa te cunosti si mai apoi sa accepti ceea ce esti si, bineinteles, sa o recunosti in fata altora.
    Trebuie sa tii minte un lucru: doar tu stii cu adevarat care este gradul de timiditate care te caracterizeaza. Ceilalti vad doar ce le arati tu! (as sublinia asta, dar nu am cum)

    Personal, nu am increde in mine si ma loveste timiditatea fix in momentele in care nu am voie sa imi permit sa fiu timida. Ce fac eu? Ma transform! Imi pun o masca de persoana inabordabila, usor ingamfata si care pare sigura pe ea. Toate persoanele pe care le-am intrebat cum am parut la prima vedere au confirmat cele mentionate mai sus. Cu toate astea, se aduna lumea in jurul meu ca albinele in jurul stupului cu miere. Vor sa vada ce e dincolo de prima impresie. Am astfel sansa sa trec peste timiditate si sa le arat latura mea frumoasa: veselia, pofta de viata, capacitatea de a comunica usor, etc.

    Ai zis ca nu te pot placea ceilalti daca nici macar tu nu te placi. Foarte adevarat! Ma mira ca stii asta si ca nu faci nimic in acest sens. Schimba ce nu iti place la tine! Lasa lenea deoparte si fa schimbari mici si de efect. Nu vei putea sa te comporti pe vecie ca un Don Juan. Nu vei avea 27 de ani forever. Atitudinea ta nu este sanatoasa si te vei trezi la 40 de ani singur, cu un pahar de coniac intr-o mana si cu un revolver in cealalta.

    Nu stiu de ce, dar eu deja te plac! Asa timid si indezirabil cum te prezint tu. 🙂

    Apreciat de 2 persoane

  3. Pingback: Ingrediente pentru un om de calitate. Ideea e sa nu te negi, ci sa te urli. | Ken't love

  4. Mda… „singuratate” si „zona de confort” sunt celelalte prenume ale mele pe langa „fara speranta” :))) Asa ca, stiu cum e…
    Ideea cred ca e sa ne luam inima-n dinti si sa ne asumam riscul de-a evada din aceasta zona… ca, cine stie… ce am putea gasi… 😀

    Apreciat de 1 persoană

  5. Ha! Eu nu că nu ştiu cum e cu relaţiile, doar că toate au fost toxice… şi iată-mă la 27 de ani, trecută printr-o depresie şi printr-o relaţie toxică care m-a pus în cap (a carei iţe încă încerc să le desluşesc şi să uit), încercând să am o relaţie sănătoasă, o adevărată provocare…

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un comentariu